Sitemap Site Map

O grădină pentru fiecare ambient




Crearea unei grădini este cu siguranţă o acţiune pasionantă şi fascinantă, dar uneori prezintă probleme. Dacă ar fi vorba doar de a alege un grup de plante, de a le combina în funcţie de formă şi culoare, gustul şi fantezia fiecăruia ar fi suficiente, fără îndoială, pentru a se improviza ca proiectanţi de grădini. Este nevoie, însă, de mai mult. Mai întâi de toate, este necesar să se cunoască modalităţile de dezvoltare a vegetalelor, ritmul lor de creştere şi schimbarea aspectului lor pe parcursul anotimpurilor. înainte de a face propriile alegeri şi de a începe lucrul, este necesar să se ia în considerare şi alţi factori care influenţează asupra bunei reuşite a unei grădini; natura terenului, expunerea la soare, clima şi înclinarea.

Natura terenului


Cunoaşterea naturii terenului este importantă pentru a şti care plante se pot acomoda cu succes. Toate solurile cultivabile conţin argilă, nisip, calcar şi humus în proporţii variabile. Prin intermediul unei analize de laborator se poate cunoaşte compoziţia terenului. Este posibil, însă, să vă faceţi o idee de natura sa chiar şi fără a recurge la astfel de metode. Examinaţi, mai întâi de toate, culoarea unui eşantion de sol. Dacă este brun, aproape negru, înseamnă că solul este bogat în azotat şi humus, deci foarte fertil. Dacă, însă, culoarea este de un alb murdar, terenul este mai degrabă calcaros. Pentru a avea confirmarea acestui lucru vărsaţi deasupra o picătură de acid: acesta în contact cu calcarul va provoca o efervescenţă.

Alte informaţii se pot obţine examinând consistenţa unei brazde umede. Dacă este compactă şi nu se fărâmă nici măcar dacă este supusă unor lovituri, terenul poate fi calificat ca argilos: adică greu şi compact, reţine apa şi fertilizantele şi este foarte, foarte greu de lucrat. Dacă în schimb nu se reuşeşte să se compacteze brazda udată, înseamnă că terenul este nisipos: în acest caz solul este foarte permeabil şi are tendinţa de a se usca uşor. între aceste două extreme se găseşte un tip de sol de o compoziţie medie, perfect echilibrat, care se compactează când este lucrat, dar se sfărâmă la cea mai mică lovitură. Mijloacele pentru a corecta carenţele sau excesele unui teren sunt numeroase şi specifice: sărurile solubile de calciu reduc aciditatea terenului, în special a celui argilos; aporturile de turbă şi nisip îmbunătăţesc progresiv solurile grele; îngrăşămintele organice şi fertilizantele chimice îmbogăţesc solurile prea exploatate, ale căror rezerve de humus tind să se epuizeze. în ciuda posibilelor corecţii, este mai bine să se aleagă plantele în funcţie de natura solului, având în vedere că în solurile de compoziţie medie, cum sunt cele bogate în humus şi substanţe nutritive, se poate practica orice fel de cultură.

Într-un sol calcaros puteţi alege arborii sau arbuştii dintre speciile genurilor: Acer, Berberis, Betula, Buxus, Carpinus, Cedrus, Cotoneaster, Cytisus, Cupressus, Hibiscus, Juniperus, Kerria, Paulownia, Philadelphus, Sorbus, Spiraea, Sambucus, Tamarix, Weigelia etc; dintre erbaceele perene sunt indicate multe specii din genurile: Achillea, Altea, Aquilegia, Aster, Aubretia, Campanula, Dianthus, Iris, Papaver etc. Pe terenurile nisipoase puteţi planta cu succes câteva dintre speciile menţionate şi altele în plus; dintre cele arborescente amintim: mesteacănul, catalpa, cireşul, jugastrul, magnolia, nucul (arbori cu frunze căzătoare); câteva specii de brad (de exemplu, Picea pungens), pinul negru de Austria, pinul silvestru şi Abies concolor (conifere). Pentru decoraţiuni florale puteţi avea în vedere plante erbacee care suportă terenuri secetoase precum coada-şoricelului, hreanul, ţintaura, urechelniţa etc.

În cazul terenurilor argiloase alegerea este mult mai limitată, doar dacă nu se prevede amestecul solului cu turbă şi pământ de flori. Aveţi în vedere oricum, dintre arbori şi arbuşti, arinul-negru, tulipierul, platanul, salcia, teiul, tuia, chiparosul, bambusul, cornul, Hamamelis, iedera, Aucuba, Cotoneaster, Deutzia, Mahonia, Weigela şi toate tipurile de plop.

Expunerea la soare


Când se vorbeşte de o expunere bună sau rea, de obicei se face referinţă la un colţ sau altul al grădinii: într-adevăr se întâmplă rar (cu excepţia spaţiilor verzi din oraşe, închise între patru pereţi), ca toată grădina să nu beneficieze de însorire directă, doar dacă nu s-a făcut o greşeală în momentul plantării arborilor sau a gardului viu. Oricum este util de ştiut care sunt speciile care suportă bine umbra: între plantele erbacee cităm acanta, degeţelul-roşu, anemona, lisimachia, lăcrămioara, primula, Scilla campanulata, violetele, iedera, Hosta şi ferigile.
Plantele care prosperă în locuri însorite sunt mult mai numeroase; între acestea aproape toate speciile de stâncă şi cele originare din bazinul mediteranean (saxifragele, iarbă-mare, Gaillardia, Lavatera, macul) care cresc bine pe terenuri din zone secetoase.

Clima


Există locuri privilegiate unde toate speciile cresc rapid în dimensiuni, păstrând un aspect sănătos şi îngrijit: de exemplu, grădinile englezeşti, care, având o climă foarte temperată, sunt tot timpul verzi şi înflorite. Oricum, fiecare zonă are un patrimoniu de plante adaptate special propriilor caracteristici. în zonele mediteraneene, adesea secetoase, prosperă multe plante, cu frunzele gri şi cele care reţin rezerve de apă, precum toate plantele suculente, numite comun "plante grase". Pentru o grădină la mare sunt potrivite oleandrul, Pinus pinea, strugurii-ursului, hibiscusul, tamarixul, agavele, Phoenix canariensis etc. în schimb, pentru o grădină de la munte sunt potrivite mesteacănul, Fagus sylvatica, salcâmul, salcia, scoruşul, bradul, pinul, zada. în fine, pentru o grădină pe malul unui lac: paltinul japonez, azalea, erica, camelia, magnolia, Hamamelis, rododendronul, călinul.

Panta terenului


O grădină în pantă poate oferi oportunitatea de a crea motive originale cu conifere şi plante-covor sau, dacă dorim să fim mai puţin austeri, cu arbuşti florali sau plante de stâncă. Odinioară, aranjarea tipică pentru astfel de terenuri era cu plante alpine; acestea datorită dezvoltării limitate în înălţime pot creşte păstrându-şi echilibrul pe terenuri foarte înclinate, chiar şi pe pereţi; pentru ele nu este un obstacol o piatră de susţinere, din moment ce pot trăi în prundişuri sau pe stânci. Din păcate, aceste specii sunt câteodată mai puţin rezistente şi, dacă nu sunt îngrijite cum trebuie, pot fi cu uşurinţă sufocate de buruieni. Din acest motiv, astăzi se preferă alte specii-covor mai rezistente (chiar la intemperii): de exemplu saschi, ale căror frunze tot timpul verzi sunt un ornament garantat tot anul. O altă soluţie pentru a acoperi un teren în pantă, mai ales dacă este vorba de o suprafaţă mare, o reprezintă covorul de iarbă. Totuşi, în general, la capătul de jos al pantei, acest covor nu va fi niciodată foarte frumos, mai ales dacă panta este foarte mare şi apele pluviale nu sunt evacuate. Dacă dorim să aranjăm un teren foarte înclinat, avem întotdeauna două posibilităţi: fie să accentuăm efectul pantei, fie să-l atenuăm. A doua alternativă pare, în general, mai raţională: în acest caz se pot planta în pantă arbuşti pitici, iar la bază un boschet sau chiar arbori cu trunchiul înalt, care vor servi la atenuarea efectului de denivelare. Dacă în schimb se doreşte accentuarea contrastului, arborii se plantează în vârful pantei, aşa cum se făcea odinioară la grădinile mediteraneene în care se plantau chiparoşi şi tisă în vârful grădinii terasate. Dezavantajul major al unei grădini în pantă este că plantele se pot dezrădăcina, iar pământul se poate surpa venind la vale din cauza unor ploi puternice sau ninsori abundente; din acest motiv, de multe ori, este necesară terasarea cu piatră sau lemn, aşa cum se obişnuieşte la munte.



O grădină pentru fiecare ambient
5.0 din 5 bazat pe 2 voturi

Părerea ta contează



    Nume
    Adresă email (confidenţial)
    Mesaj
    Introduceţi caracterele Reincarca imagine