Genul Aloe grupează circa 200
specii. Multe provin din Madagascar, Arabia şi Africa şi sunt, toate, plante
suculente, adică înmagazinează apă pentru a supravieţui perioadelor de secetă, tipice zonelor din care provin. La unele specii,
frunzele sunt spinoase sau cu dinţi sub formă de cârlig pe margine, în timp ce altele sunt în totalitate lipsite de spini protectori. La fiecare dintre ele,
frunzele sunt reunite la bază într-o rozetă. În perioada cuprinsă între martie şi septembrie, în funcţie de
specie şi de
varietate,
Aloe dezvoltă o tulpină lungă şi subţire în vârful căreia vor apărea
florile, tubulare sau sub formă de
clopoţei, aşezate în
racem.
Cultivare
Condiţiile cele mai propice pentru cultivarea de
Aloe sunt locurile aerisite, dar ferite de vânt, nu în plin soare, dar la lumină. Pentru a evita ca apa să se strângă la baza frunzelor cărnoase, udarea trebuie să fie regulată, dar nu excesivă. Din aprilie până în septembrie este bine să folosiţi un îngrăşământ lichid pentru a fertiliza plantele o dată pe lună. În fiecare primăvară
răsădiţi planta, întotdeauna la aceeaşi adâncime, în ghivece de diametru din ce în ce mai mare, folosind un
compost foarte nisipos care, pentru a uşura drenajul, poate fi acoperit cu pietriş.
Toamna şi
iarna răriţi progresiv udarea, fără a lăsa planta complet uscată. Aşezaţi-o într-un loc luminos şi, când este posibil, chiar la soare.
Reproducere
Perioada cuprinsă între februarie şi aprilie este cea mai indicată pentru însămânţare, care trebuie să fie efectuată într-un
compost nisipos şi bine drenat. Temperatura ideală pentru a obţine un bun rezultat este de circa 21°C. Aşezaţi cutia cu
seminţe la umbră şi menţineţi
compostul uşor umed. Şi mlădiţele care răsar la baza plantei pot fi utilizate pentru
reproducere: desprindeţi-le
primăvara târziu şi plantaţi-le într-un compost nisipos; imediat ce s-au prins, trataţi-le ca pe nişte plante adulte. Nu le udaţi prea mult, pentru că putrezesc.
Pericole şi precauţii
Dacă pământul de
flori este prea umed şi dacă temperatura scade sub 10°C,
rădăcinile încep să putrezească, iar în acest caz nu ne rămâne altceva de făcut decât să mutăm planta într-un loc mai cald şi luminos. Aloele pot fi atacate de micul-păianjen-roşu, care se combate folosind un
acaricid pentru plante suculente şi mutând plantele într-un mediu mai aerisit.
Specii
Aloe arborescens are
tulpina înaltă şi lemnoasă care poate atinge înălţimi considerabile; are la bază o rozetă cu frunzele
dinţate pe margine.
Florile de culoare roşu-deschis înfloresc în mai-iunie.
Aloe aristata formează o rozetă sferică din
frunze de culoare verde-închis, acoperite cu "
tuberculi" alb-murdar. Florile sunt de culoare roşu-portocaliu şi înfloresc în mai-iunie pe o tulpină floriferă lungă de 30 cm. Frunzele au vârful tare şi ascuţit.
Aloe barbadensis este foarte cunoscută pentru proprietăţile medicinale. Are frunzele cărnoase de culoare verde-cenuşiu şi sunt foarte compacte, cu vârf tare şi ascuţit.
Aloe variegata are frunze de culoare verde-în-chis, lungi de circa 30 cm, drepte şi suprapuse exact una sub alta. În martie-aprilie apare o inflorescenţă de culoare roz sau roşu-aprins.
