Datorită florilor sale splendide, cu culori foarte frumoase, şi formelor sale variate,
genul Dahlia merită cu siguranţă un loc de onoare în orice grădină. Daliile pe care le admirăm azi au fost selecţionate în urma încrucişării a două
specii provenite din Mexic,
Dahlia coccinea şi
Dahlia variabilis. Este vorba despre plante
erbacee,
perene, cu
rădăcini tuberoase, găsindu-şi un amplasament ideal în straturi amenajate pe lângă ziduri, în borduri, sau pe balcoane, în ghivece şi în jardiniere. Au
frunze cu
peţiol alungit, verde-albăstrui pe faţa inferioară.
Florile, care înfloresc
vara până la începutul toamnei, au forme şi nuanţe de culori foarte diferite şi, în funcţie de dimensiuni, sunt clasificate în: gigantice, cu diametru mai mare de 25 de cm; mari, 20-25 cm; medii, 15-20 cm; mici, 10-15 cm şi minuscule, sub 10 cm. Daliile variază mult şi în înălţime, în baza căreia se disting
varietăţile înalte (120 cm), medii (90-120 cm), mici (sub 90 cm), "de pus pe masă" (sub 60 cm) şi "liliputane" (sub 30 cm).
Cultivare
Începutul primăverii este momentul potrivit pentru a cumpăra plăntuţele din magazinele specializate sau pentru a le răsădi la locul destinat lor pe cele obţinute din
tuberculi cu rădăcină într-un pământ nici prea nisipos, nici prea compact, într-o poziţie aflată în plin soare. În funcţie de categoriile de specii, mari, mijlocii sau pitice, plăntuţele vor avea între ele distanţe de, respectiv, 90 cm, 60 cm şi 30-40 cm. Varietăţile de talie mare trebuie susţinute pe un suport corespunzător. Udaţi din două în două zile şi îndepărtaţi
florile ofilite, pentru a stimula înflorirea celorlalţi boboci. Veţi obţine
flori mai mari, chiar dacă într-un număr mai mic, eliminând bobocii laterali şi concentrând astfel energia plantei în tulpinile centrale. La încheierea perioadei de înflorire, în noiembrie, tăiaţi lujerii la 20 de cm de pământ şi scoateţi
tuberculii, pentru a-i pune la zvântat: acoperiţi-i cu nisip sau cu turbă sfărâmată sau puneţi-i într-o încăpere întunecoasă, nu prea caldă şi nu prea uscată, lăsându-i descoperiţi.
Reproducere
Metoda cea mai simplă şi mai rapidă este
divizarea rădăcinilor tuberoase. Îndată ce încep să apară mugurii, scoateţi planta din rădăcină şi secţionaţi
rădăcina în tuberculii care o compun. Dacă vreţi să-i plantaţi într-o seră, faceţi aceasta în februarie-martie, iar în martie aprilie, dacă vreţi să-i plantaţi în grădină. Udaţi-i din abundenţă. Când ating înălţimea de 8-12 cm, tăiaţi lăstarii de sub
frunzele stipelare şi plantaţi-i în vase, într-un loc cald, şi aşteptaţi să apară primele rădăcini, pentru a-i răsădi la locul lor definitiv.
Pericole şi precauţii
Deşi este vorba despre specii destul de rezistente, daliile pot suferi atacul păduchilor, al păianjenului roşu, al larvelor de
lepidoptere şi de nematode care trebuie combătute cu produse specifice. Pentru a ţine departe de plante limacşii, mari amatori de muguri, pulverizaţi hrană otrăvită pentru ei. Totuşi, cel mai mare duşman al acestor plante este virusul moza-ical, care provoacă deformarea frunzelor şi apariţia de pete. Bolile virale sunt transmise de către
păduchi de frunze, de aceea cel mai eficace remediu constă în combaterea directă a acestor insecte.
Specii şi varietăţi
După cum sugerează şi numele ştiinţific,
Dahlia arborea este o
specie cu o tulpină robustă şi lemnoasă care poate atinge înălţimea de 2 m. Face
capitule florale simple, de culoare lila.
Frunzele de
Dahlia coccinea sunt dublate de frunzuliţe mai mici înguste şi foarte ascuţite, capitulele sunt simple, mici, cu
flori ligulate externe sterile.
Dahlia juarezii, înaltă de circa un metru, are frunze verde-închis crestate adânc, cu capitule de diferite culori; din această specie au fost obţinute varietăţile numite "
floare de cactus" şi "
semicactus".
Dahlia variabilis, de origine mexicană ca şi cele de mai sus, are flori în formă de capitule simple, roşii, galbene în mijloc.
Speciile mai sunt clasificate şi în funcţie de diferitele tipuri de inflorescenţă. Cele cu flori simple ating înălţimea de 40-60 cm, au un
verticil de flori radiale (10 cm în diametru) şi un grup central de flori discoidale. Cele de tipul anemonei pot atinge o înălţime cuprinsă între 60 şi 90 cm şi au capitule formate din unul sau mai multe
verticile de flori
ligulate externe (10 cm) şi un grup de flori centrale tubuloase. Cele cu guleraş sunt înalte de 75-120 cm şi au un verticil extern de flori radiale (10 cm) aplatizate, plus una centrală discoidală.
Speciile cu flori de tip peonia sunt înalte de 75-120 cm şi au unul sau mai multe verticile de flori radiale aplatizate (12 cm) şi grupul de flori radiale aplatizate, foarte lungi şi spectaculoase între 7 şi 25 cm diametru. Speciile globuloase sunt înalte de 90-120 cm şi au flori radiale (7-15 cm) răsucite către interior şi cu vârful rotunjit. Speciile "pompon" ating 90-120 cm înălţime şi au o inflorescenţă globloasă; florile radiale (5 cm), răsucite către interior, au vârful rotunjit. Aşa-numitele "
cactus" variază între 90 şi 150 cm înălţime şi au o inflorescenţă bogată şi flori radiale (7-25 cm) răsucite către exterior, înguste şi ascuţite.
Semicactus au o înălţime între 90 şi 150 cm şi flori de 7-25 cm în diametru. Mai sunt şi specii amestecate, cu flori care nu se încadrează în nici unul dintre grupurile prezentate mai sus.
