Provenit din America de Nord, acest
gen numără circa 70 de
specii erbacee,
anuale şi
perene,
rustice sau semirustice.
Florile, numeroase şi colorate, sunt adunate în raceme sau
ciorchini situaţi în vârful tulpinilor verticale sau târâtoare. Este vorba despre specii foarte potrivite pentru a fi cultivate în grădini, adaptându-se la orice fel de teren sau poziţie. Datorită rusticităţii lor, sunt ideale pentru grădini stâncoase, borduri, ziduri şi brazde.
Cultivare
Speciile anuale se plantează în mai, pe un teren drenat şi expus la soare (pentru a obţine o înflorire timpurie, semănaţi în septembrie, ţinând plăntuţele în seră la temperatura de circa 8-10°C).
Primăvara şi
vara,
specia flox are nevoie de
umiditate şi de îngrăşăminte; speciile perene trebuie tratate în aprilie cu bălegar bine macerat, iar cele anuale spre sfârşitul lui mai cu un îngrăşământ chimic. Pentru a obţine o înflorire abundentă, retezaţi vârfurile plantelor pitice. Speciile perene se plantează
toamna sau
iarna, în teren umed, drenat şi pe un loc însorit. În octombrie, după ce s-a terminat perioada de înflorire, se taie tulpinile care au dat
flori de la nivelul pământului.
Reproducere
Însămânţarea speciilor anuale se face în martie, în răsadniţe ţinute la temperatura de 15°C; plăntuţele se mută în locul lor definitiv în mai. După însămânţare, speciile perene trebuie să rămână în pepinieră până în luna octombrie a anului următor înainte de a fi
transplantate. Este posibilă şi înmulţirea prin
butaşi: pentru speciile înalte, se taie rămurele de 8-10 cm, în martie; pentru speciile pitice destinate unei grădini stâncoase,
butaşii se obţin în iulie, din lăstari de 5-8 cm de la baza plantei. După ce au făcut
rădăcini şi au petrecut
iarna în ghivece, plăntuţele vor fi puse la locul definitiv
primăvara. În cazul varietăţilor, cea mai indicată metodă de
reproducere constă în
divizarea tufelor.
Pericole şi precauţii
Ditylenchus dipsaci este un nematod care provoacă deformarea frunzelor şi a ramurilor; plantele afectate trebuie sacrificate. Petele de pe ramuri şi de pe
frunze provocate de Septoria divaricata pot fi tratate cu soluţii pe bază de cupru. În ce priveşte ameninţătorul Oidium, el poate fi îndepărtat cu produse pe bază de sulf.
Specii şi varietăţi
Phlox adsurgens este o
specie perenă care înfloreşte
vara cu flori sidefii, roz-palid, pătate mai mult în centru; nu suportă solurile calcaroase, dar rezistă bine la frig.
Phlox bifida, care înfloreşte primăvara, are frunze lineare, pieloase, şi flori albe sau purpuriu-deschis adunate în raceme. Bogată în varietăţi cu culori disparate este
Phlox douglasii care înfloreşte primăvara-vara: printre aceste varietăţi se află "
Beauty of Ronsdorf" cu flori roz-închis; "Boothman's Variety" cu flori de culoarea nalbei; "
Snow Queen" cu flori albe; "
Supreme" cu flori mari albastru-lavandă. Atingând înălţimea de 90 cm,
Phlox maculata, este o specie perenă, cu frunze mari, ascuţite, şi flori parfumate, violacee. Soiurile şi
varietăţile sale sunt: "
Alpha" cu flori roz reunite în
spice subţiri; "
Purpurea" cu flori purpurii; "
Miss Lingard" cu flori albe.
Phlox mesoleuca este o specie pitică potrivită pentru grădinile stâncoase; are ramuri atârnate, frunze înguste şi flori stelate roz, pătate cu alb. O dezvoltare redusă are
Phlox subulata care atinge înălţimea de numai 10 cm. Are aspect de tufă compactă, frunze pieloase şi flori de diferite culori. Ideale pentru a fi cultivate în borduri mixte sunt varietăţile horticole de
Phlox paniculata, care pot fi cumpărate în diferite nuanţe de roz-lila sau alb. Dat fiind că pot creşte chiar până la înălţimea de 1 m şi mai mult, trebuie legate de stelaje pentru ca tulpinile să nu se rupă în bătaia vântului.
